O introducere în Proprietatea Industrială

Proprietate intelectuală este un concept care se referă la creații ale minții umane pentru care anumite drepturi exclusive sunt recunoscute de către terţi. În cadrul termenului de proprietate intelectuală este inclusă totalitatea drepturilor asupra creaţiilor referitoare la opere literare, artistice, ştiinţifice, invenţiile din toate domeniile, descoperirile ştiinţifice precum şi drepturile aferente activităţii intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic. Proprietatea intelectuală este privită sub două componente ale sale: proprietatea industrială (creaţii referitoare la invenţii din toate domeniile, modele de utilitate, desene şi modele, mărci, nume comerciale, indicaţii geografice, denumiri de origine, combaterea concurenţei neloiale) şi drepturile de autor şi drepturile conexe.

Întreaga evoluţie a societăţii umane s-a bazat pe un efort de creaţie, mai mult sau mai puţin voluntar. Istoria a fost marcată pe toate planurile de dezvoltarea societăţii, de evoluţia conceptelor cu privire la protecţia creaţiei lntelectuale. În antichitate, în special în Grecia antică, deşi dreptul de proprietate intelectuală nu era consfinţit legal, acesta era recunoscut de toţi prin respectul de care se bucura autorul şi notorietatea pe care acesta şi-o câştigase în timp, prin reprobarea şi dispreţul cu care erau trataţi cei care comiteau plagiatul. Deoarece despre creaţie se vorbea doar în sens divin, în Evul Mediu calitatea de autor nu a fost revendicată, majoritatea scrierilor, cu caracter religios, erau multiplicate de copişti care îşi desfăşurau activitatea în anonimat. În această perioadă operele scrise erau destinate mănăstirilor, mai târziu universităţilor, o piaţă a operelor destinată populaţiei fiind practic inexistentă.

Apariţia tiparului, în 1455, aduce în ţările Europei primele interdicţii şi acordarea primelor privilegii privind dreptul şi exclusivitatea tipăririi şi multiplicării unor opere literare. În Franţa lui Francisc I, tipărirea şi vânzarea cărţilor necesitau autorizare, iar în 1537 sunt introduse primele sancţiuni pentru nerespectarea interdicţiilor referitoare la autorizarea şi vânzarea cărţilor tipărite în străinătate. Conceptul de proprietate intelectuală este întâlnit la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar cel privind dreptul de autor în secolul XVIII-lea, când autorii de opere şi-au câştigat o anume recunoaştere în societate ca şi creatori de valori, fiindu-le recunoscut rolul de formatori care, prin eforturi intelectuale aduc servicii colectivităţii.

În dreptul englez, Legea privind monopolurile din 1623 stabilea că privilegiul de exploatare se acordă pe bază de letter patent, noţiunea de patent fiind preluată ulterior de toate sistemele de drept. Tot în Anglia, în 1709, este adoptată prima lege a dreptului de autor, care îşi propunea să încurajeze ştiinţa şi cultură cu atribuirea unui drept de copyright autorilor de opere tipărite. În Franţa, în 1777, este adoptat un Cod al proprietăţii literare, în care se afirmă principiul că autorul este îndreptăţit să revendice, pentru el şi pentru moştenitorii săi, privilegiul de a edita şi valorifica operele. În 1791 este adoptată legea prin care brevetul, ca titlu de protecţie a unei invenţii, conferea titularului său drepturi exclusive. Importanța proprietăţii intelectuale la nivel mondial a fost recunoscută pentru prima dată de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 şi de Convenţia de la Berna pentru protecţia lucrărilor artistice şi literare din 1886. Ambele tratate, sunt administrate de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), organizaţie instituită prin Convenţia de la Stockholm din 14 iulie 1967.

În Ţările Române, până la sfârşitul secolului al XIX-lea nu au existat preocupări în privinţa recunoaşterii drepturilor de autor. În materia drepturilor de proprietate industrială sunt consemnate încă din 1291 privilegii acordate de domnitori unor particulari, breslelor sau mânăstirilor ca dovezi de protecţie. Sistemul privilegiilor a fost abrogat în Tara Românească şi în Moldova prin Regulamentul Organic din 1831, care a constituit în schimb prima reglementare a invenţiilor pe teritoriul României. În privinţa dreptului de autor, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost adoptată o Lege a presei, în 1862, lege care reglementa pentru prima dată drepturile autorilor de opere literare şi artistice. Aceasta este completată la 23 martie 1904 prin Legea obligaţiilor atelierelor de arte grafice, care recunoştea autorilor, scriitori, compozitori, creatori de opere dreptul de a se bucura de o proprietate pe timpul vieţii lor, dreptul de a reproduce, vinde sau ceda creaţia lor. La 15 aprilie 1879 este adoptată “Legea asupra mărcilor de fabrici şi comerţ”, căreia i se adăugă la 30 mai 1879, ”Regulamentul asupra mărcilor de fabrici şi comerţ”. Tot atunci s-a pus problema adoptării unei Legi a Brevetelor de Invenţie, care a apărut abia în 17 ianuarie 1906. Cu această ocazie s-a înfiinţat şi “Biroul pentru aplicarea legii brevetelor de invenţiune”, care este în prezent Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci – OSIM.

În 1923, prin legea asupra proprietăţii literare şi artistice, autorilor le era asigurată protecţia drepturilor independent de indeplinirea vreunei formalităţi. Protecţia şi promovarea proprietăţii intelectuale, cu toate componentele acesteia, sunt realizate în România la ora actuală în acord cu Strategia drepturilor de proprietate industrială pentru Europa.

Protecţia proprietăţii industriale este una dintre pârghiile de bază ale dezvoltării economice, sociale şi culturale, scopul şi finalitatea acesteia fiind protejarea produsului inteligenţei umane şi, în acelaşi timp, garantarea beneficiului consumatorilor de a se folosi de acest produs. Drepturile de proprietate industrială sunt drepturi de monopol. Acestea se obţin de la instituţia naţională abilitată (OSIM) şi acordă un drept exclusiv proprietarului de a utiliza obiectul protecţiei şi de a interzice utilizarea acestuia de către terţi fără acceptul persoanei îndreptăţite. Pentru ca activitatea de inovare, cercetare şi dezvoltare a unei firme sau organizaţii să fie una funcţională şi orientată spre adaptarea la specificul pieţei, concurenţei şi clienţilor este necesară stabilirea unei activităţi coerente de protecţie a proprietăţii industriale.