Invenții si inventatori

Henri Coandă – pionier al aviaţiei cu reacţie

Henri Coanda

Om de ştiinţă, inventator cu peste 250 de brevete şi constructor de avioane, Henri Coandă este unul dintre cei mai importanţi pioneri ai aviaţiei cu reacţie. Fascinat încă din copilărie de ideea de a zbura, Henri Coanda a fost un elev mediocru, însă un inventator de geniu. S-a născut la data de 7 iunie 1886 în Bucureşti, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Britania. La 13 ani, Coandă a fost trimis de tatăl său, care vroia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București. Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania în anul 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Absolvent al Şcolii Superioare de Aeronautică de la Paris, Coandă a devenit celebru în 1910, când a prezentat şi pilotat primul avion cu reacţie din lume, “biplanul Coandă”,pe care îl concepuse cu trei ani mai devreme. Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia, și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere, foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi Efectul Coandă". Descoperirea “efectului Coandă” marchează, practic, naşterea mecanicii fluidelor cu nenumărate aplicaţii în viaţa de zi cu zi.

Cea mai importantă este zborul cu reacţie, fără de care transporturile moderne ar fi de neconceput. În memoria marelui savant şi inventator, Aeroportul Internaţional din Bucureşti poartă numele “Henri Coandă”. Coandă revine definitiv în ţară în 1969 ca director al Institutului de creaţie ştiinţifică şi tehnică (INCREST), iar în anul următor devine membru al Academiei Române. Henri Coandă moare la Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. S-a bucurat de o mare recunoaşte, deţinând o listă impresionantă de diplome, medalii, ordine: Diploma şi marea medalie de aur „Vielles Tiges”; „Meritul pentru cercetări ştiinţifice” , decernat de UNESCO; Medalia militară a aeronauticii franceze; Ordinul „ Pour le mèrite „ în grad de Comandor;Doctor Honoris Causa al Institutul Politehnic din Bucureşti , acordat în 1967; organizarea de către Academia Română a simpozionului „Efectul Coandă şi aplicaţiile sale”. În 1954, în localitatea Londe-les-Maures aflată pe coasta sudica a Franţei, Henri Coandă bulversa economia regiunilor deşertice, demonstrând cum, cu doar 8 mp suprafaţă de captare solară, poţi produce 1.600 litri de apă potabilă în 12 ore. Pe câteva hectare, se puteau obţine peste 50 de tone de apă potabilă în 12 ore, plus tone de sare şi alte substanţe extrase din apa de mare colectate şi trimise spre industrie şi economie. Henri Coandă a realizat construcţii ieftine, uşoare, modulare, prefabricate, antiincendiu şi antifonate ce se puteau monta în doar cateva ore.

Nicolae C. Paulescu – inventatorul Insulinei

Nicolae C. Paulescu, savant român, fiziolog, medic, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, are meritul incontestabil de a salva milioane de vieţi prin descoperirea hormonului antidiabetic, numit INSULINĂ. „Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat parţial prin adăugare de acid clorhidric și sodă caustică. Nicolae Paulescu a desfăşurat o deosebită activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite. S-a născut la 8 noiembrie 1869 în București , părinții fiind Costache Paulescu, de profesie negustor, și Maria Paulescu (născută Dancovici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la Școala primară de băieți nr. 1, în 1880 se înscrie la Gimnaziul Mihai Bravul (Liceul Mihai Viteazul), pe care îl va absolvi în 1888. A studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog, și apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală. În anul 1901, obține la Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii). Deşi primeşte o ofertă venită din Elveţia de a preda la Facultatea de Medicină din Fribourg, Paulescu alege să se întoarcă în ţară în anul 1900 şi este numit Profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi director al Clinicii de Medicină Internă de la Spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti. Primul său curs de Fiziologie va deveni renumit datorită prelegerii din deschidere numită „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale”. În 1905 ține trei lecții faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”).

În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. Continuând studiile lui Lancereaux legate de secreţiile pancreatice, în 1916 Paulescu obţine experimental scăderea valorilor glicemiei şi dispariţia glicozuriei, exclamând: “Tratamentul diabetului este găsit!”. Fapt ce câţiva ani mai târziu va fi confirmat, fără însa a i se recunoaşte adevăratele merite. În 1921 prezenta Societăţii de Biologie rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet şi descoperirea pancreinei, cu 10 luni înainte ca Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) să anunţe descoperirea insulinei.
Cei doi canadieni au obţinut în 1923 Premiul Nobel pentru această descoperire.
În 1969, Comitetul Nobel recunoaşte meritele şi prioritatea lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Acestă acţiune are loc în urma campaniei internaţionale de restabilire a adevărului iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray. A.W.K. Tiselius, directorul Institutului Nobel, deplânge situaţia din 1923, dar - conform statutelor Comitetului - exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale, exprimându-şi doar speranţa că "opera de pionerat" a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. Cu ocazia semicentenarului descoperirii insulinei, aceste foruri au recunoscut în mod unanim prioritatea savantului roman. În cartea "The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin" (1976), profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu. A murit în Bucureşti, la 19 iulie 1931. În Romania, Nicolae Paulescu a fost numit post-mortem membru al Academiei Romane în anul 1990, iar anul 2001 a fost numit „Anul Paulescu” cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la descoperirea insulinei şi a 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a savantului român, printr-o sesiune comemorativă în Aula Academiei Române organizată de Secţia de Ştiinţe Medicale a Academiei Române.

Nikola Tesla

Nikola Tesla – un mare inventator al secolului XX

Nikola Tesla (Nicolae Teslarul, aşa cum susţin unii) s-a născut în data de 9 iulie 1856 pe ţărmul Mării Adriatice, în satul Similian, comuna Gospici, din provincia germană Lica (actuala Croatie), într-o localitate populată de istro-români. Tatăl său a fost preotul ortodox Milutin Tesla. Numele iniţial de familie se spune că era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgher (teslari). Mama sa se numea Gica Tesla (Mandici) şi era de o inteligenţă sclipitoare, deşi nu avea niciun fel de studii. Marele savant a avut un frate, Dan, care a murit tânăr, într-un accident, şi trei surori: Anghelina, Milica si Marita. Se pare că micul Nikola sau Nicolae a demonstrat încă din primii ani ai copilăriei capacităţi mentale excepţionale şi percepţii extrasenzoriale. Toni Victor Moldovan ne oferă amănunte: „Toate invenţiile sale s-au derulat mintal, le-a vizualizat (…) Declara că toate invenţiile sale au fost perfecţionate, au fost corectate într-o proiecţie mentală atât de reală încât niciodată un aparat imaginat de el nu a dat greş. Totul a funcţionat perfect, fără corecţii ulterioare, totul a fost construit perfect, fără experimente preliminare. Se spune că Nicola Tesla şi-a dezvoltat o capacitate neobişnuită de proiecţie astrală în alte dimensiuni în care şi-a găsit numeroşi “prieteni”. Aşa cum a comunicat cu fiinţele din eteric, Tesla a făcut cunoştiinţă cu tehnica în eteric, tehnică pe care a văzut-o descompusă, în detalii, în funcţiune. Tesla a urmat cursurile şcolii „Gymnasium Karlovac” în Karlovac, unde a terminat în doar trei ani ciclul de învățământ de patru ani.Tatăl lui Tesla insista să îl facă pe fiul său preot, spre nefericirea băiatului care visa să devina inginer. A studiat la Karlovat şi la Politehnica din Graz (1875-1881). Încă din timpul facultăţii s-a aratat interesat de utilizarea curentului alternativ. A urmat cursuri de fizică şi matematică avansată la Universitatea din Praga.

În 1881 s-a mutat la Budapesta şi a lucrat la o companie de telegraf. A devenit electrician şef al companiei şi în acea perioadă a inventat un dispozitiv considerat a fi primul telefon, lucrând apoi ca inginer pentru primul sistem de telefonie din Ungaria. A plecat apoi la Maribor, în Slovenia, unde a lucrat ca inginer assistant, şi în 1882 s-a mutat la Paris şi a lucrat la Continental Edison Company, aducând îmbunătăţiri echipamentelor electrice.

În 1884 a emigrat în SUA, la insistenţele lui Charles Bechelore, asistent al lui Edison, şi a lucrat mai întâi la firma Edison Machine Works. Pentru că Edison a refuzat să-i plătească premiul de 50 000 de dolari promişi pentru realizarea unui generator de curent continuu, Tesla a demisionat şi în 1885 a fondat propria sa companie, Tesla Electric Light & Manufacturing, incendiată ca din întâmplare după câteva luni. În 1887 a construit primul motor cu inducţie, prezentat în 1888 la Intitutul American al Inginerilor Electricieni. A fost vicepreşedinte al acestui institut între 1892 – 1894. În 1888 a început colaborarea cu George Westinghouse, la laboratoarele companiei Westinghouse Electric Manufacturing & Company din Pittsburgh. În 1891 realiza bobina Tesla, care ridica tensiunea la sute de mii de volţi, pentru a intra în rezonanţă cu energiile mediului, în 1898 făcea o demonstraţie publică a dirijării prin radio de la mare distanţă a unei nave fără echipaj. În 1899, în Colorado, a construit un post de radio de 220 kw şi a realizat prin telegrafie fără fir transmisii la distanţa de 1000 km. În acelaşi timp aprindea de la distanţă corpurile de iluminat din oraş şi obţinea tensiuni de 12 milioane de volţi.

Nikola Tesla

Cea mai spectaculoasă invenţie a sa a fost o antenă care emitea energie neconsumabilă pe sute de km, care putea face inutil petrolul sau energia produsă de termocentrale şi hidrocentrale. Generatoarele Tesla aprindeau tuburi fluorescente prin unde de radio - frecvenţă, iar cei 10.000 W aprindeau becuri pe o distanţă de 30 km!! La fel ca şi în cazul aparatelor de radio, aceste generatoare Tesla puteau avea… oricâţi consumatori!!!
Fondurile necesare acestui experiment i-au fost tăiate însă.
În aceste condiţii, nu este de mirare că, înainte de atacul de la Pearl Harbour (cunoscut dinainte şi neanunţat americanilor de preşedintele Roosvelt pentru a determina intrarea SUA în război), cel mai mare geniu din istoria umanităţii, Nicolae Tesla, a fost evacuat în grabă de pe insulă de către "unii" conştienţi de valoarea acestuia. A murit pe 7 ianuarie 1943 la New York, sărac şi uitat la 86 de ani.

Henri Coanda afirma despre Nicolae Tesla că vorbea o frumoasă dar straveche limbă română. Viaţa marelui savant nu a fost lipsită de controverse, împotriviri, critici sau defăimări din partea celor care vedeau în acest geniu un concurent… Cu toate acestea, la vremea aceea Tesla devenise o legendă. Numele lui Nikola Tesla este legat de cea de-a Doua Revoluţie Industrială, datorită invenţiilor sale miraculoase care au pus bazele cunoştinţelor moderne despre curentul alternativ, sisteme de curent alternativ (incluzând sistemele polifazate, puterea electrică, motorul pe curent alternativ, dispozitive pentru controlul curenţilor electrici de foarte înaltă frecvenţă, unele dispozitive în domeniul radiotehnicii, sisteme de iluminare artificială, sisteme de transmitere a energiei electrice, diferite turbine etc. Oficial, după moartea sa, Nikola Tesla a fost trecut în uitare, dar în realitate invenţiile sale au stârnit interesul vârfurilor Armatei SUA încă din 1945. Tesla oferise acesteia un navomodel telecomandat ce putea fi dirijat prin radio de la distanţă şi putea lansa torpile asupra flotei inamice. De asemenea, în 1915 Tesla oferise SUA proiectul unei rachete dirijate, mai perfecţionată decât celebra V2 a lui Hitler. Cea mai importantă invenţie a lui Nikola Tesla pentru apărarea SUA şi a Terrei rămâne, însa, celebra "Rază a Morţii", despre care credea ca va aduce pacea mondială, tocmai pentru că ea putea distruge într-o clipă oraşe şi armate întregi. Tesla însuşi ar fi spus despre arma sa: "Aparatul meu îmi permite să trimit spre un punct foarte îndepărtat energii de trilioane de ori mai mari decât este posibil cu raze de orice alt fel. Astfel, mii de cai putere pot fi transmişi printr-un fascicul mai subţire decât firul de păr şi nimic nu poate rezista." Deţinea 700 de brevete pentru invenţiile sale, dar se ştie că multe brevete pentru invenţii importante i-au fost furate. El vorbea 8 limbi străine, putea memora cărţi întregi şi avea abilitatea de a proiecta maşinării direct din minte, fără să noteze nimic – motiv pentru care multe experimente nu au putut fi reproduse… Tesla a descoperit curentul alternativ şi motorul electric alternativ, a inventat radioul - Marconi este doar cel care a devenit renumit în urma transmiterii primului mesaj transatlantic - şi radarul, chiar dacă Robert A. Watson - Watt este cel creditat, a descoperit radiaţia izotopilor radioactivi (radiografia), a înregistrat pentru prima dată undele radio din spaţiu, a inventat telecomanda şi lampa fluorescentă, a realizat prima centrală hidroelectrică la cascada Niagara, demonstrând că acest tip de energie poate fi folosit, şi a fost primul care a făcut experimente de criogenie

Ion.I.Agarbiceanu

Ion Agârbiceanu – inventatorul primelor lasere din România

Ion Agârbiceanu s-a născut pe 6 ianuarie 1907, în Bucium, comitatul Alba de Jos. El este fiul scriitorului semănătorist, preotul Ion Agârbiceanu (1882-1963) şi al Mariei. Ion I. Agârbiceanu a crescut într-o familie de intelectuali preocupaţi de literatură, dar şi de evoluţia fizicii şi a astronomiei. A mers la şcoală de la vârsta de cinci ani. Avea 17 ani când a absolvit Liceul "Gheorghe Bariţiu" din Cluj. S-a înscris la Institutul Electrotehnic înfiinţat de Dragomir Hurmuzescu în cadrul Universităţii din Bucureşti, pe care l-a absolvit in 1930,obţinând titlul de inginer.

A plecat în acelaşi an la Paris pentru aprofundarea studiilor în fizică. În 1934 şi-a susţinut teza de doctorat în domeniul spectroscopiei. În 1948, Ion a fost numit profesor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, iar din 1951 a început să predea la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti. În perioada 1955-1971, Ion I. Agârbiceanu a condus catedra de Fizică I la Institutul Politehnic din Bucureşti. Fizicianul, alături de o echipă bine pregătită, în anul 1962 produce primele lasere pe gaz heliu-neon de la noi, dupa o concepţie originală.

Ion.I.Agarbiceanu Laser

Laserul inventat de I. Agârbiceanu a fost brevetat şi apreciat ca foarte valoros de fizicienii din diferite ţări. Acest laser a fost al doilea din lume, dupa cel inventat de Theodor Harold Maiman în anul 1960. Prin focalizarea fasciculului luminos produs de laserul monocromatic, se obțin densități enorme de radiație pe suprafețe foarte mici. Descrierea detaliata si rezultatele obtinute cu acest aparat au fost prezentate în volumul Contribution a l’etude des lasers aux gas, publicat in 1963. Ion Agârbiceanu a reuşit ca, prin metode proprii, să determine cu mare precizie o serie întreaga de marimi nucleare. Lucrările întreprinse de Ion Agârbiceanu sunt însă cu mult mai intinse ca arie, cuprinzând spectroscopia de absorbţie şi de emisie, şi de emisie, studiul fluorescenţei şi polarizării luminii, fizica paturilor subţiri, aceste din urmă cercetări fiind întreprinse cu sprijinul unor colective din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. Recunoscut ca o mare personalitate a ştiinţei româneşti, a fost trimis ca reprezentant al ţării la Uniunea Internaţională de Fizică Pură şi Aplicată şi a lucrat în Grupul European de Spectroscopie Atomică.
La 21 martie 1963, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Cei care l-au cunoscut afirmă că era sever cu el şi colaboratorii, dar blând şi gata să ajute pe oricine la nevoie, era apreciat atât din punct de vedere ştiinţific cât şi uman. S-a stins din viaţă la Cluj-Napoca, pe 9 martie 1971.